Avea 80 de ani, sau 90, or 100.
Greu de ghicit-pentru ca asa face timpul cu unii oameni- ii baga in buzunar si uita de ei.
Mergea ca patinatoarele, fara sa indoaie genunchii .
Poate ca si zambea, desi zambetele sunt greu de vazut cand broboada era cat o patura.
Lumea se dadea d-oparte din fata ei , asa cum faci cand vezi oameni nebuni or bolnavi.
Paltonul ducea urme de ceara si de noroi si mirosuri multe – mult mai multe decat suntem in stare sa recunoastem .
Avea o sacosa in mana si mana avea o manusa – or era doar mana – zbarcita-uscat .
A incercat sa urce treptele pana in biserica dar, fara ajutor nu a reusit. A disparut printre oameni,apoi a iesit tinand cateva lumanari aprinse care ii aratau drumul – pe care noi nu-l mai vedem….
Nu stiu daca a aprins si pentru vii ; intotdeauna cei plecati au nevoie de mai multa lumina.
A plecat incet, cautand din ochi -ochii celorlalti.
S-a oprit langa mine si mi-a spus soptit : -doamna , te rog…
M-am aplecat – am vrut s-o ajut .
A scos din sacoasa ei o punga innodata la capat. Cu o voce blanda dar ferma -mi-a pus-o in brate .
Coliva, fursecuri , sarmale , mere , paine si napolitane. Toate de-a valma.
Amestecate . Cum sunt si gandurile noastre cand credem ca suntem fericiti ; dulce – sarat, acrisor , grau -orez , fructe , paine….
Am primit punga, am zis ce se cuvenea, si am vrut s-o sprijin .
– Nu-i nevoie , pot …
N-am auzit ultimele cuvinte – din biserica , zidurile strigau ce stiau mai bine :
*si ne iarta noua greselile noastre*
Related Articles
- culorile (windwhisperer.wordpress.com)
windwhisperer
blue cafe 